25 ianuarie 2016

Poveşti neştiute cu Ploieşteanu şi Gigantu`, lăutarii care le cântă amintirile românilor

“Băi, puştiule, cântă-mi şi mie ceva cu vocea!” Acestea au fost vorbele pe care le-au auzit prima oară şi s-au conformat. Au făcut din muzica lor un pansament pentru suflete şi mulţi români fericiţi. Le-au cântat la vreme de bucurie, dar şi de durere, pentru că umbrele tristeţii nu i-au ocolit nici pe ei. Au urcat pe scenă şi când şi-au pierdut părinţii sau fraţii, dar nu au lăsat să se vadă ce dramă trăiau. Au fost musafiri acasă şi călători prin sufletele celor dragi. Poate şi pentru asta, Ploieşteanu şi Gigantu’ rămân lăutarii inimii.Costum bleumarin, batistă roşie la rever, freză impecabilă, aşa mă întâmpină Nelu Ploieşteanu. Suntem într-un restaurant bucureştean şi seara abia începe. Alegem o masă retrasă. Nu lasă atmosfera să devină anostă. Spune rapid o glumă bună, îmi vorbeşte de femeile care i-au cotrobăit prin suflet. Jonglează cu vorbele. E într-o formă de zile mari. Pare că a luat totul de la viaţă, dar nu i-a dat cât ar fi vrut. Amintirile îl copleşesc, sudează ţigară de la ţigară. E modest, dar are conştiinţa propriei valori: “Pe noi ne cunosc şi muştele”, vorba lui Gigantu’. Râdem cu poftă, despre tot şi despre toate. Am impresia că îl ascult pe Frank Sinatra cântând piesa My Way, dar aici e vorba despre alt drum, al lui nea Nelu.

“Orice om e actor câteodată. Oamenii trişti sunt cei mai buni comici. Chaplin se lupta cu tristeţea în spatele reflectoarelor, iar pe scenă se schimba total, aşa suntem şi noi”, îmi mărturiseşte Ploieşteanu. Pare că în spatele zâmbetului şăgalnic duce o povară, dar evită să vorbească despre asta. Aruncă glumă după glumă. Mă transform într-un martor tăcut al aventurii vieţii lui. “M-am născut într-o familie nevoiaşă. Părinţii mei erau tot muzicieni şi am moştenit această pasiune de la ei. Am învăţat să cânt la acordeon pe prispă. Eram patru copii, tatăl meu câştiga cam 500, 600 de lei la o nuntă şi din ăia trăiam. Eram săraci, dar fericiţi, împărţeam totul”, îmi spune Ploieşteanu cu o dezinvoltură caracteristică doar celor înzestraţi.

“Nu am avut parte de iubiri nebuneşti”

Deşi a cântat toată viaţă despre inimă, faimosul lăutar recunoaşte că nu a iubit niciodată cu patos. “Femeile cedează astăzi mult prea uşor. Şi-au pierdut inocenţa de altădată. Acum nu mă mai îndrăgostesc nici de Regina Angliei, dar nici pentru soţia mea nu am avut sentimente profunde. Ne-am întâlnit, ne-am înţeles şi ne-am luat, aşa era pe vremuri. Suntem de 35 de ani împreună, dar nu aş putea să spun că o cunosc. Muzica te sensibilizează, te face alt om. Şi viaţa o simţi altfel. E greu să găseşti o persoană care să te înţeleagă. Ce-i drept, eu sunt o fire melancolică, soţia mea are o cu totul altă personalitate. Noi nu am divorţat, dar nu mai suntem împreună. Au fost şi momente minunate în cei 35 de ani, dar, la un moment dat, ne-am îndepărtat unul de celălalt. Soţia mea şi-a dedicat timpul copilului nostru, Mihăiţă, care e paralizat. El e îngerul nostru”.

2.000 de euro pentru o oră de senzaţie

Le-a cântat mai marilor ţării, dar nu poate uita întâlnirile cu Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache. “Viaţa mea nu a mai fost la fel după plecarea lor. Ne-am cunoscut într-un restaurant. Începusem să le cânt romanţe. Atunci, Dinică mi-a spus scurt: <<Eu sunt din Giuleşti. Mie să-mi cânţi: Dau cu zarul, una-una, parcă le aşez cu mâna>>”. După acest episod, cei trei au rămas prieteni, iar doi ani mai târziu au scos şi un album împreună.

Le-a zis cu foc la vreme de bucurie, dar şi când amărăciunea îi pârjolea sufletul. ”Am cântat şi când a murit mama şi când l-am pierdut pe fratele meu. În ziua când a murit fratele meu am plecat la o nuntă cu Maria Cârneci. Când ea îşi făcea programul, eu stăteam şi plângeam, după mă urcam şi continuam. Nu puteam să-i stric miresei cea mai frumoasă zi. La sfârşitul recitalului, cineva îmi spune: <<Nea Nelu, mi-a plăcut, dar te văd aşa trist>>. Mi-au dat lacrimile şi i-am mărturisit: <<Fratele meu e mort acasă!>>. Nu m-a crezut, aşa că a mers cu mine, a văzut, a rămas impresionat şi mi-a dat 1.500 de dolari pentru înmormântare”.

Priveşte în urmă cu resemnare, ar fi putut avea succes şi peste hotare, dar fobia de avion l-a împiedicat să străbată şi alte înălţimi. “Am fost invitat în Helsinki pentru un concert cu Emir Kusturica, pe care îl cunoscusem în România. Urma un turneu în America de Sud, dar nu am putut să plec. Mi-e teamă de avion”.

Când vine vorba de bani, Ploieşteanu recunoaşte că nici nu i-au lipsit, dar nici nu l-au dat afară din casă. Artistul şi cei patru membri ai tarafului său câştigă 2.000 de euro pentru o oră de recital. “Cu ajutorul acestor bani le-am făcut un rost copiilor, am patru fete şi un băiat, iar eu mi-am cumpărat o casă la munte. Se poate trăi bine din muzica lăutărească. Eu am fost un lăutar cu şansă. Am cântat în case mari şi am fost iubit întotdeauna. Emir Kusturica a venit la restaurantul la care cântam, m-a ascultat şi a ţinut să mă răsplătească cu 800 de mărci”, spune el pentru Gândul.

Nicu Gigantu’: “Am învins moartea!”

“Doi ochi negri eu am iubit/ Şi niciodată nu pot să-i mai uit/ Nu am pe nimeni, pe nimenea”… Ce suflet nu s-a lăsat “clintit” la auzul acestor versuri? Dar ce poveste se ascunde în spatele lor? La asta mă gândeam în timp ce grăbeam pasul către cârciumioara de oraş, unde aveam să îl descopăr pe Nicu Gigantu’.

Mă impresionează cu statura lui impozantă. Are 1,90. Pare un om umblat prin lume şi prin viaţă. Îmi mărturiseşte că în tinereţe i se spunea Făt- Frumos. Mie îmi aminteşte de Rock Hudson în filmul “Uriaşul”. Îi admir costumul scump care nu are nici măcar o cută. Îmi surprinde privirea şi mă lămureşte. “Tatăl meu a fost un om elegant. Mama nu i-a călcat niciodată o cămaşă sau un pantalon. Am preluat de la el povestea asta şi mi-a prins foarte bine asta”.

Nu are bijuterii extravagante, poartă doar un ceas de firmă, ca un semn discret al trecerii timpului, un timp care pare că a trecut în favoarea lui. Aflu că a plecat la drum cu sărăcia, dar a ajuns să-i fredoneze piese de dor împăratului Japoniei.

Să-şi fi schimbat o dată cu numele şi soarta? Cine poate şti? “Mie mi se spunea Nicu Constantin şi eram deseori confundat cu actorul. Până când, într-o zi, cineva mi-a spus Gigantu’, şi aşa a rămas”, spune artistul. Orele trec neobservate. Aflu ce înseamnă, cu adevărat, un ţigan de mătase, dar descopăr, în primul rând, un om.

În copilărie nu avea nici măcar bani de haine, la 20 de ani îşi dorea o Dacie, iar după anii 90 conducea un Mercedes, cam aşa au curs anii unui lăutar gigant. “Am avut o viaţă extraordinară. Grea, dar frumoasă”, îmi mărturiseşte lăutarul, şi ne cufundăm în poveşti. Despre inocenţa acelor începuturi, Gigantu’ ar putea povesti o viaţă. “Mă trag dintr-o familie de lăutari. Noi am fost cinci fraţi şi am pornit de mici pe drumul acesta muzical. Nu fac parte dintr-o familie bogată, pluteam, dar reuşeam să ne menţinem la suprafaţă. Atunci nu era nici curent electric, se cânta la lampă, nu exista amplificator, trebuia să te ţină vocea”. Din banii pe care părinţii săi îi câştigau la o nuntă, cele şapte suflete trăiau două săptămâni. “Leul era mic, dar avea valoare. Cu îmbrăcămintea era mai greu. Îmi aduc aminte că, într-o iarnă, când nu aveam ce să îmbrăcăm, mama şi-a transformat cel mai frumos pardesiu în două perechi de pantaloni pentru mine şi fratele meu”.

Ambiţia îl copleşeşte. Talentul îi dă ghes şi muzica se cuibăreşte în sufletul sau încă din copilărie, iar soarta pare să îi deschidă noi uşi. “Am început să cânt la zece ani. Ştiu că aveam o căciulă mare, un acordeon cu 12 başi şi cântam pe masă, ca sa captez atenţia. Cu primii bani agonisiţi am mers la film, era intrarea 50 de bani, iar cu alţi 50 mi-am cumpărat două îngheţate”. În clasa a şaptea, lăutarul era nelipsit de la nunţile din câteva comune. “În perioada sărbătorilor câştigam cei mai mulţi bani. Într-un an am ajuns să strâng 113 lei, am mers la magazin şi mi-am luat prima pereche de pantofi de lux. Mă culcam cu gândul la ei, iar dimineaţa mă trezeam şi îi luam la lustruit”, spune el.

La 14 ani îşi ia viaţa în propriile mâini şi pleacă de acasă. Se mută în Voluntari, la un unchi, şi începe să cânte în cârciumi. Strânge câte 50 de lei pe săptămână, dar nu-şi satisface niciun capriciu, îşi plăteşte chiria şi îşi ajută familia. “Acum îmi venise mie rândul să îi susţin”, îmi mărturiseşte Gigantu’. După ce studiază la Şcoala Populară de Artă, lăutarul pleacă în armată, dar are noroc şi glasul său e remarcat de câţiva superiori. Devine, astfel, nelipsit de la seratele oficiale, ba chiar prinde câteva recepţii şi la Ceauşescu. O amintire îl leagă şi astăzi de băiatul fostui demnitar. “În ‘95 cântam într-un restaurant, “Am avut mamă şi tată şi m-au părăsit o dată”. A venit Nicu Ceauşescu, a ascultat piesa şi a început să plângă”.

“Cobori, Doamne, pe pământ!”

Trăieşte intens, dar obstacolele nu îl ocolesc. Marele cutremur din ‘77 îl prinde pe scenă. Avea 27 de ani şi nu îşi îndeplinise încă niciun vis, dar viaţa îi mai oferă o şansă, scapă cu viaţă. “La 21.20 eram în program. Ion Lăceanu cânta piesa “Cobori, Doamne, pe pământ!”. Cineva a strigat “Cutremur!” şi am fugit pe unde am apucat, eu am nimerit pe linia de tramvai. Pământul şi spitalul Colentina dansau. Mi-a zburat şi ceasul de la mână, dar am fost fericit că am învins moartea. Filmul ăsta nu îl voi putea uita vreodată”, spune el.

Curând, ajunge la un alt standard de viaţă. Face turnee cu orchestra lui Radu Simion în Spania, Germania etc. În 84, după un concert, prinde un contract şi încearcă să-şi clădească o viaţă în Germania. E trădat însă de cel mai bun prieten, Radu Simion, care le declară autorităţilor că a fugit şi a depus azil politict. E nevoit să se întoarcă în ţară. Nu mai reuşeşte să plece, i se pun piedici la fiecare pas. Depune memorii peste memorii. După un an, primeşte viză şi pleacă în Germania. Îşi petrece următorii cinci ani în Germania şi America, dar nu poate sta departe de mirajul locurilor natale. Nu îşi doreşte să fie fericit în nefericire, aşa că se reîntoarce acasă.

Iubiri pierdute, amoruri regăsite
Se spune că iubirea te poate ridica sau nimici. Nicu Gigantu’ s-a luptat cu tentaţiile vremii, dar a reuşit să le învingă. În tinereţe iubeşte cu foc doi ochi negri, dar îi pierde. Suferă din dragoste, dar nu se abate de la drumul pe care pornise. “Am crescut împreună. O divinizam. Era mai frumoasă ca un tablou de Rembrandt. I-am purtat o mare dragoste, dar distanţa ne-a despărţit”, îmi mărturiseşte, cu regret, Gigantu’. După câteva amoruri pasagere, artistul o cunoaşte, la o serată, pe Valy, femeia care îl readuce pe linia de plutire şi îi rămâne aproape 40 de ani. “Deşi eu sunt rrom şi ea e romancă, nu ne-am luptat cu prejudecăţile, familia ne-a înţeles”.

La 35 de ani, Nicu Gigantu are parte de cea mai frumoasă întâmplare a vieţii sale: devine tată. Alex are astăzi 28 de ani şi e tenor. “Cântă şi muzică clasică, şi muzică pop, a terminat două facultăţi, e marea mea realizare şi un muzician desăvârşit”, concluzionează legendarul lăutar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu