5 ianuarie 2016

Orice Romeo are Julieta lui. (Guvernul meu, al tău și-al orișicui)

Dacă privim din perspectiva unei noi abordări politice și ne uităm înapoi mai mult de un sfert de veac, atât cât s-a scurs din 1989, România lui 2015 nu s-a schimbat decisiv la nivel de mentalități. Probabil în subconștientul colectiv încă domnește mentalitatea că președintele țării trebuie să fie șeful absolut. Cum s-ar explica altfel neînțelegerea rolurilor diferitelor structuri democratice? Ideea că puterea este distribuită și intercalată, având responsabilități de decizie și control, încă este departe de a fi înțeleasă.

După pierderea alegerilor din 2014, Victor Ponta a recunoscut victoria lui Klaus Iohannis, la două ore după încheierea votării, felicitându-l deschis pe oponentul său. Gestul nu numai că nu a fost apreciat de către nimeni, dar a sporit curajul oportuniștilor, adică celor care nefiind angrenați politic, au putut schimba macazul rapid. În realitate, în spatele unor funcții se ascundeau persoane care au speculat individual pârghiile de putere pe care le aveau.


2015 ar fi fost un an bun, care putea să ilustreze pentru a doua oară consecutiv, că în România este recunoscută puterea tuturor cetățenilor. Mai concret, puterea celor care l-au votat pe Iohannis (și Băsescu anterior) dar și puterea celor care l-au votat pe Ponta. La nivel de indivizi angrenați politic, am avut de asemenea ocazia să vedem ineficiența acțiunii de partid a tandemului Gorghiu-Blaga, două personaje publice cu iz comic, unul prin lipsa de argumente politice, iar celălalt având lipită pe frunte emblema de locotenent al lui Băsescu. Ponta a fost singurul premier care a putut coabita consecutiv cu doi președinți de altă orientare politică. El nu a putut coabita și cu falangele celui de-al doilea, deși erau aproape aceleași persoane. Cum se explică? Se pare că singurul om din România care avea capacități reale de mediere politică a fost exilat în Statele Unite.


Deși niciun guvern nu a beneficiat în ultimii cincisprezece ani de o legitimitate mai mare decât Guvernul Ponta, nici chiar Guvernul Năstase, care a fost un guvern minoritar, susținut de UDMR, Iohannis a vrut, sau s-a lăsat convins să vrea, „Guvernul meu". Al cui? Al lui, nu al oamenilor, nu al țării, ci al președintelui. Până și un elev de clasa a VIII-a cunoaște faptul că primul-ministru nu este subordonatul președintelui, cei doi demnitari având roluri constituționale și puteri diferite. Unul are legitimitatea votului direct, iar celălalt are legitimitatea parlamentară. Mai simplu spus: o majoritate parlamentară este „șefa" guvernului și nu șeful statului, ca funcție sau persoană.

Dacă ar fi fost altfel, președintele l-ar fi putut demite pe primul ministru. Cred că acest lucru a fost posibil până în decembrie 1989. În concluzie, a fost de ajuns să se întâmple(?) o nenorocire, așa cum a fost uriașa dramă din clubul Colectiv, ca unii să-și arate puterile. Tristețea, frustrarea și furia generate au fost echivalate cu un mesaj în primă fază anti-politic, ca apoi bine țintit spre anumite persoane care dețineau funcții politice. Nu văd astfel de ce nu și-ar fi dat demisia și președintele dar și șefii altor structuri, propunând cu toții la unison un nou început.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu