19 martie 2015

Talentele ascunse ale vedetelor

Irina Marinescu si fiul ei, Luca
Fie că au o meserie practică sau una creativă, că sunt designeri, specialiști în comunicare sau artiști, aceste vedete au și un talent pe care l-au păstrat secret. Prin desene, poezii sau bijuterii, reușesc să evadeze din ritmul vieții cotidiene și să își exprime emoțiile într-un mod neconformist.

IRINA MARINESCU – Terapie prin desen

Până acum i-am cunoscut talentul de designer. Dar desenul e prima ei iubire, pe care a regăsit-o de curând și o împărtășește cu fiul ei, Luca.

Când pregăteam Gala Caritabilă VIVA!, Irina Marinescu ne-a trimis la redacție un desen cu obiectul pe care îl dona, o fustă cu pisici inspirată din romanul Cellei Serghi, „Pânza de păian­jen“. Ne-am îndrăgostit pe loc de desenul ei și, prin urmare, de fustă, chiar dacă nu apucasem să vedem ce a ieșit din atelierul designerului. La puțin timp după, am văzut că Irina postase pe Facebook câteva desene în creion, portrete și detalii cu oameni surprinși în diverse stări. Se pare că pasiunea pentru desen a apărut chiar înainte de cea pentru modă. „Mai întâi a fost desenul. Înainte de orice. La început au fost doar ore întregi pe care mi le petreceam desenând fără o direcție anume. Eram prea mică atunci.
 
Știam doar că vreau să desenez și să pictez. Abia peste câțiva ani am înțeles în ce direcție mer­geam“, povestește Irina. „Desenam oameni, oameni cu patine cu rotile, care aduceau mai tare cu ceea ce numim role. Nu știam să desenez în perspectivă, prin urmare, toate roțile erau în aceeași linie. După, au urmat șirurile de siluete de fete, care arătau identic și aveau capete turtite și rochii mov. Făceam zeci de șiruri pe zi“.
Pe măsură ce a crescut, a descoperit și moda și, stimulată de dorința de a lucra în domeniu, a terminat Facultatea de Artă Decorativă și De­sign, secția design vestimentar. Înainte de a apli­ca la această facultate, în liceu, visa să facă sceno­grafie, tot un domeniu al comunicării vizuale: „Visam cu ochii deschiși la ziua în care mă ve­deam admisă, cu atât mai mult cu cât în anii ’90 concurența era foarte mare. Însă, când am înce­put să fac pregătire pentru facultate, am realizat că îmi doream să fac modă. Nu eram însă sufici­ent de pregătită și puteam alege să rămân acasă un an, pentru a continua să învăț. Nici nu am vrut să iau în considerare opțiunea asta și am dat admitere la secția Design. M-a disciplinat foarte tare anul ala. În cel de-al doilea m-am transferat la Modă“. O lungă perioadă s-a concentrat pe atelierul său, pe schițele pe care le făcea și pe viața de zi cu zi. Abia recent a descoperit că de­senul este și o formă de terapie, de relaxare și de evadare: „Nu am simțit niciodată că nu îmi mai doresc să desenez. Însă felul în care desenez în atelier este cu totul altceva. Schițele de modă sunt complexe doar atunci când sunt făcute să fie văzute de alții. Când le faci cu scopul de a servi unor indicații tehnice, intern, nu mai au neaparat valențe artistice. Sunt mai repede schițe tehnice. Felul în care o fac acum este complet nou. Este terapie. Am reușit să mă curăț de niște lucruri în felul ăsta și, mai presus de atât, am (re)început să desenez din plăcere, o plăcere nestăpânită și teribil de egoistă. Îmi place să desenez în creion. Ador felul în care se simte mina de creion sub mână, atunci când hașurez, mă liniștește gestul repetitiv al hașurilor și mișcarea mâinii, care pare să funcționeze sin-gură de multe ori. Îmi place să lucrez în creion și în acuarelă“. În familia Irinei mai există cineva care îi împărtășește plăcerea de a desena. Fiul ei, Luca, profită de fiecare clipă liberă pen­tru a mai schița câte un personaj pe caietul pe care îl poartă mereu cu el. Pe biroul din camera sa se află desenul care îi este cel mai drag: părin-ții săi. „A fost o vreme când îl împingeam să aleagă o coală de hârtie și un creion în loc de tabletă sau telefon. De ceva vreme însă a reușit să înțeleagă magia desenului, să înțeleagă că desenând poate urzi o lume doar a lui, că poate scrie povești și că le poate ilustra, că în de­sen nimic nu e imposibil“, spune Irina despre Luca. Uneori, când nu se descurcă la ceva sau trebuie să deseneze ceva specific, Luca primește ajutor de la mama sa. „Îl ajut să contureze, dar de cele mai multe ori îl încurajez să încerce iar și iar, pentru că eu n-aș putea face niciodată ce face el. Există o naivitate particulară în desenele copiilor. Una foarte greu de reprodus, un fel de emoție, de vibrație“.
În colecțiile trecute, Irina Marinescu a inclus și piese, în special tricouri jucăușe, imprimate cu desenele sale. Totuși, deocamdată nu s-a gândit să creeze o colecție bazată pe această pasiune a ei. „Le-am ținut destul de separate, pentru că așa am început. Fără să-mi propun ceva anume. Am simțit pur și simplu că îmi este foarte dor și că îmi doresc extrem de tare să desenez, fără vreo legătură cu crochiurile de modă. Am refu­zat să mă gândesc la o finalitate. M-am lăsat purtată de linii, de nesiguranță, de imagini. Poate într-o bună zi… “


PE SCURT
Arta contemporană sau arta clasică? Nu cred că pot da un ver­dict atât de extrem. Re­zonez mai tare cu arta contemporană; mi-a luat ceva vreme să mă uit cu alți ochi la arta clasică. Asta însă nu înseamnă că pot alege una sau alta.Artiști preferați? Dan Beudean, Mircea Suciu, Basquiat, Oana Lohan, Semiha Berksoy, Garcia Lorca, Kenojuak Ashevak. Sunt mulți cei ale căror lucrări mă fac să tresar, mă pun pe gânduri, mă mișcă. Mi-ar lua mult timp să alcătu­iesc o listă completă…
Inspirația vine din…Starea pe care mi-o transmit anumite ima­gini, gesturi, detalii, mi­mici…
Tehnologii noi:Din punctul meu de ve­dere desenul pe tabletă, calculator sau orice alt gadget nu are nici o legă­tură cu ceea ce înseam­nă desen. Cu imper-fecțiunile pe care le naște desenul de mână. E exact ca și cu scrisul… N-aș putea renunța nici­odată la scrisul de mână. Nu am încercat și aș fa­ce-o doar pentru partea de schiță tehnică, nicio­dată pentru a înlocui de­senul de mână.


ILEANA BADIU – Designer de bijuterii

Atunci când era mică își stiliza păpușile, le machia, le farda și le îmbrăca după propriile gusturi. A crescut, dar și-a păstrat pasiunea pentru modă și s-a îndrăgostit de creațiile designerilor români. Când designerul român Laura Rotileanu i-a propus să realizeze o ediție limitată de bijuterii statement, Ileana Badiu s-a transformat din General Manager al unei agenții de publicitate în creator de bijuterii.


Ştiam că Ileana Badiu iubește lucrurile frumoase. Știam că este îndrăgostită de creațiile designerilor români, pe care le poartă cu mândrie pe covorul roșu. Știam și că lucrează într-un domeniu în care creativitatea e pe primul loc și că ideile bune i-au adus succesul. Nu știam însă că și-a folosit creativitatea pentru a da naștere unei colecții de bi­juterii inedite, concepute în parteneriat cu un designer român.
Totul a pornit de la reacțiile pozitive pe care le-a primit după fiecare apariție publică, atunci când ținuta sa era acce­sorizată cu bijuterii create de Laura Rotileanu. Pentru că i-au plăcut atât de mult, Ileana a rugat-o pe designer să îi facă și unele de zi, pe care să le poată purta la birou. Între cele două s-a legat o prietenie bazată pe o admirație reci­procă, iar de aici până la o colaborare pentru o linie specială de bijuterii nu a mai fost decât un pas.
„Sunt prietenă cu foarte mulți desig­neri români, pentru că le port cu cea mai mare încântare creațiile și cred în talentul lor. Așa a luat naștere și cola­borarea cu Laura Rotileanu, creatoa­rea brandului Laura8. Port aceste bi­juterii în absolut orice ocazie, de la birou, până la evenimente de covor roșu, iar reacțiile celor din jurul meu sunt întotdeauna admirative. Așa că a fost o mare onoare pentru mine atunci când Laura mi-a propus să lucrăm îm­preună pentru a crea o ediție limitată destinată femeilor foarte speciale“, povestește Ileana.
Cea mai dificilă etapă a procesului a fost începutul, când mărturisește că se temea să își expună ideile. „Tot ceea ce creează Laura Rotileanu este atât de frumos, încât mi se părea că eu n-ar trebui să mă amestec… Până la urmă însă, aportul meu a fost binevenit“. După câteva întâlniri „de lucru“ cu Laura și echipa ei, au definitivat schițele și au ales materialele, rezulta­tul fiind o serie limitată de cercei de diverse dimensiuni, pandantive, colie­re, manșete, broșe și bentițe de păr. Sunt bijuterii statement care pleacă de la un material de bază, denimul, un element sport ce contrastează cu delicatețea și feminitatea aplicațiilor realizate din perle, cristale și mătase.
Deși este prima dată când creează ac­cesorii pentru un brand, încă din copi­lărie îi plăcea să își transforme păpușile în prințese, să le înfrumusețeze și să le facă mai puțin banale: „Nu aveam și nu am talent deloc la desenat, însă fi­ind 100% fetiță mă ocupam cu stylin­gul păpușilor mele, le fardam, le coa­fam și le puneam neapărat mărgele. Abia așteptam să cresc și să pot eu în­sămi purta toate accesoriile cu care ornam păpușile“. Astăzi e la fel de de­pendentă de bijuterii și are câteva de care nu se desparte niciodată. „Port întotdeauna verigheta, inelul de lo­godnă și lanțul cu pandantiv în forma literei S (de la Sasha) pe care l-am pri­mit de la soțul meu atunci când s-a
născut fiul nostru. Iar accesoriile pre­ferate sunt cerceii. Port cercei decora­tivi și când mă duc la sală!“. În schimb, fiului ei, Sasha, îi place să deseneze. „Băiatul meu cântă și desenează. Are răbdare să deseneze și să decupeze, ceea ce eu n-am avut în viața mea“.
Munca Ilenei a continuat și după fina­lizarea ediției limitate de bijuterii. Îm­brăcată simplu, în pantaloni din de­nim și un top alb, vedeta a pozat pentru campania de promovare a colecției, care scoate în evidență frumusețea accesoriilor create de ea.

CĂTĂLINA GRAMA – Poezii cu emoţii

Cu un tată care iubea poezia, Jojo a scris primele versuri în copilărie. Acum compune indiferent unde se află. Când e inspirată scrie pe un colț de hârtie, pe spatele unui scenariu sau pe telefon.
 Ileana Badiu
Ne împărtășește momente din viață pe blogul său de lifestyle și pe Instagram, unde postează foto­grafii de street-style, din vacanță sau de la ieșirile în oraș. Cătălina Grama are însă și o pasiune despre care nu vorbește prea mult: scrie poezii. „Prima poezie bine conturată am scris-o în copi­lărie, undeva în jurul vârstei de opt ani. De atunci, am scris versuri de fiecare dată când am simțit să fac asta. E o altă modalitate de a-mi exprima emoțiile. Tatăl meu scrie poezie și de la el am învățat să mă exprim astfel. Scriu când sunt fericită sau tristă, emoționată, entuziasma­tă, melancolică… Nu-mi propun să fac asta. Pur și simplu, atunci când trăiesc un sentiment pu­ternic, îmi apare un vers în minte. Apoi altul. Gândesc în versuri și așa se naște poezia mea“.
Indiferent unde se află, dacă simte că are inspirație, se apucă de scris, pe un colț de hârtie, pe spatele unui scenariu când se află la repetiții, pe tabletă sau, cel mai des, pe telefon, care îi este mereu la îndemână. „În general filosofez pe o anumită temă. Tema e adeseori viața cu tot ce cuprinde ea: iubire, fericire, pierdere, tristețe, amăgire. De fiecare dată însă pun acolo o scân­teie de speranță, pentru că eu sunt o optimistă incurabilă. Am poezii negre, poezii romantice, poezii descriptive, poezie meditativă. Odată am scris o poezie despre cascade. Așa am simțit“. În unele poezii vorbește despre sentimentele pe care le are față de fiul său, despre dragostea de mamă, dar n-a scris niciodată poezii pentru co­pii. În schimb, a inventat câteva povești special pentru băiatul ei, Achim.
Inspirația a venit și în recenta vacanță pe care a avut-o în Bali, unde nu a stat doar la plajă, ci a scris despre sentimentele pe care i le-a trezit cul­tura țării. În Bali, cel mai mult i-au plăcut local­nicii. „M-am îndrăgostit de cei pe care i-am în­tâlnit și de filosofia lor de viață. Au un deosebit respect unii pentru ceilalți, pentru natură și tot ce este sfânt. Își îmbracă și copacii în niște pânze cadrilate sau aurii, în semn de protecție și iubire pentru aceștia“.
Cât despre un eventual volum în care să își pu­blice poeziile, Cătălina recunoaște că încă nu și-a propus să le adune într-o carte. „Nu am scris pentru a publica. Am scris pentru că așa știu eu să îmi ajut emoțiile să prindă viață. Pentru că nu puteam să nu scriu. E ceva în mine care mă în­deamnă să fac asta. Am citit o parte din ceea ce am scris prietenilor, familiei și cunoștințelor apropiate. Așa m-am hotărât să public cândva. Nu știu când însă. Toate la timpul lor“.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu